Armonie cu copiii, obiceiuri cu armonie

Despre joc si castele de nisip

”Odata,  un profesor se intorcea de la o conferinta pe care o tinuse in fata unui grup de distinsi colegi si era inca sub impresia aplauzelor primite. Drumul sau l-a dus pe un trotuar pe faleza unde ceva i-a atras privirea. Un baietel de pe plaja construia cel mai mare si mai complicat castel pe care profesorul il vazuse in viata lui. Copilul ridica nisipul in maini cu multa grija, apoi il lipea ferm si atent la locul lui. Crease cu migala turnuri si scari in spirala, sapase un sant de aparare si ridicare steaguri, total absorbit de constructia sa.

Cand baiatul si-a terminat impresionanta opera de arta, s-a asezat pe nisip, parand sa-si admire munca. Apoi, brusc, a sarit inainte, s-a aruncat peste castel, l-a zdrobit si l-a intins pe nisisp, si a privit cum  val dupa val spalau dovezile existentei sale. Era ca si cum castelul nu ar fi existat niciodata.

Profesorul fu socat. Ce pierdere! De ce sa stearga o asemenea realizare? De ce sa-si distruga un creator opera? A traversat plaja si l-a intrebat pe baiat:

– De ce cheltuiesti atata timp si efort construind un castel asa de elaborat si de enorm, numai pentru a-l darama?

– Parintii mei mi-au pus aceeasi intrebare, i-a marturisit baiatul. Mama mea vede ceva simbolic in asta, dar asa e mama. Ea imi spune ca fiecare fir de nisip e ca un aspect al umanitatii. Impreuna pot forma ceva foarte impresionant dar, cand uitam despre relatiile noastre cu ceilalti si incercam sa existam ca un fir solitar de nisip, ceva se distruge cam in acelasi fel in care eu am distrus castelul, sau in felul in care oceanul il rupe in milioane de bucati si il imprastie pe plaja. Tata spune ca e un mod de a invata ceva despre viata. Nimic nu dureaza la nesfarsit. Ca si castelele de nisip, totul e creat si distrus, exista si dispare, e trecator. Cand intelegem asta, incepem sa ne bucuram de timpul pe care il avem la dispozitie. El spune ca a construi castele de nisip e un mod in care copiii ajung sa inteleaga si sa invete intuitiv aceste lectii importante ale vietii. Cat despre mine, eu doar ma joc, vreau doar sa-mi placa ce fac si sa  ma distrez.

Conferentiarul si-a desfacut sireturile si si-a scos pantofii. Si-a sos ciorapii si si-a sumes pantalonii. Si-a desfacut nodul de la cravata si s-a asezat langa baiat intreband:

– Pot sa stau sa  ma joc cu tine? “

-text preluat din ”101 povesti vindecatoare pentru copii si adolescenti”- George W. Burns

Saptamana aceasta am avut niste provocari legate de joc si acest text m-a prins in momentul potrivit.

Oare ne mai jucam si noi adultii?

Stim sau ne amintim cum sa ne jucam cu copiii nostri? Si daca nu ne amintim, ne jucam totusi?

Am fost pusa in situatia sa ma joc si sa ma las dusa de copil in lumea lui. As zice ca e un taram nesigur pentru noi adultii, dar fascinant daca ii dam voie sa fie. Copiii aleg, incep jocul, se razgandesc, sar la altceva, combina intr-un mod total neasteptat.

De asemenea am avut ocazia sa vad un profesionist lucrand cu copiii si jucandu-se intr-un mod in care orice copil ar vrea sa participe la ceea ce se intampla, cu multa pasiune, rabdare si concentrare de parca avea 5 ani si nu era nimeni in camera….si chiar si cel mai dificil copil se lasa prins. Multumesc, Georgiana!

De asemenea,  jocul poate sa creeze buna dispozitie in terapie evitand asociatiile neplacute, negative pe care copilul le poate face cu modul in care problema terapeutica a fost abordata in trecut de parintii exigenti sau educatori. Jocul este o metoda rapida si eficienta de a modifica situatia, intensificand si facilitand relatiile pozitive dintre terapeut si copil, ca si pe cele dintre parinte si copil.

Jocul ajuta la crearea unui context favorabil invatarii, cand copiilor le place si se simt bine participand la experienta de joc, e mai putin probabil sa fie rezistenti la lectia acelei experiente si e mai probabil sa fie absorbiti de participarea la acle joc.

Jocul poate atrage atentia copiilor asupra propriilor resurse si competente si in acelasi timp ii poate ajuta sa dezvolte noi abilitati pe care nu le-au avut inainte, inzestrandu-i astfel mai bine pentru calatoria prin viata.

Pe langa jocul foarte valoros cu copiii nostri,….. dupa parerea mea si adultii ar trebui sa se joace, des, nu din cand in cand, poate si zilnic, macar 5-10 minute, fie el un joc de badminton, joc logic, tenis, sah, uno, fotbal, tenis de masa, sau sa mestereasca ceva creativ- un hobby. Ma gandesc ca asa ne bucuram mai des.

Mi se pare foarte buna ideea ca in unele firme mari exista o camera de joc unde angajatii sa se destinda cateva minute……

Si la final, daca nu ne vin idei de ce am putea face sau cum…..sa ne oprim putin si sa ne uitam la copii…..ne vor invata ei. 🙂

 

Psiholog: Cristina Eftimie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s